Iertările

12 Noi

tu să mă ierţi de tot ce mi se-ntâmplă

ochii mei sunt când senini când verzi
că port ninsori sau port noroi pe tâmplă
ai să mă ierţi altfel ai să mă pierzi

văd lumea prin lunete măritoare
şi vad grădini cu arme mari de foc
sub mâna mea deja planeta moare
şi în urechi am continentul rock

ai să ma ierţi că sunt labilitate
că trec peste extreme fulgerând
ai să mă ierţi preablânda mea de toate
eu sunt nemuritorul tău de rând

ai să ma ierţi că nu pot fără tine
şi dacă n-ai să poţi şi n-ai să poţi
mie pierzându-te-mi va fi mai bine
eu tristul cel mai liber dintre toţi

şi cum se-ntâmplă moartea să le spele
pe toate-nobilându-le fictiv
ai să te-apleci deasupra morţii mele
şi tot ai să mă ierţi definitiv

ai să mă ierţi în fiecare noapte
şi-am să te mint în fiecare zi
şi cât putea-va sufletul să rabde
cu cât îţi voi greşi te voi iubi

Adrian Paunescu
http://embed.trilulilu.ro/audio/bart96/398333f10756c1.swf

ducu bertzi- iertarile

Cea mai aproape de sufletul meu este poezia „Repetabila povara”, dar deja am facut referire la ea.

Va provoc la destainuiri, intrebandu-va care dintre poeziile lui Adrian Paunescu sunt balsam pentru sufletul vostru?

Anunțuri

8 răspunsuri to “Iertările”

  1. daniela 12 Noiembrie 2010 la 12:14 pm #

    Telefon peste moarte
    Adrian Paunescu

    În lumea numelor străine,
    Mă simt, şi eu, un străinez,
    Iau telefonul lîngă mine
    şi n-am ce număr să formez.

    Trăiesc, fără speranţă, drama
    Că neamul meu, acum, e frînt,
    Mi-e dor de tata şi de mama,
    Dar nu au număr, la mormînt.

    De convorbiri cu ei sunt gata
    şi în necunoscut mă zbat,
    îi sun pe mama şi pe tata,
    Dar crucea sună ocupat.

    Au numere secrete parcă
    şi aparatul n-are ton,
    Deodată aflu şi tresar că
    Nici moartea n-are telefon.

    Mi-e dor de voi, părinţi din moarte,
    Cu lacrimi bine vă cuvînt,
    Şi uit că aţi plecat departe
    Şi n-aveţi roaming, sub pămînt.

    Formez un număr, oarecare,
    Întreb precipitat de voi,
    Dar ştiu că mort e cel ce moare
    şi nu mai vine înapoi.

    Şi, vai, de-atîta timp încoace,
    Vă chem şi-n visuri, să v-ascult,
    Dar iarba pe morminte tace,
    Cu număr desfiinţat demult.

    Şi, dacă o să ţinem minte,
    Probabil, cînd o fi să mor,
    Am să vă caut în morminte,
    Pe-un număr de interior.

    Abia acum

    Rănit la piept de crivăţul cîinesc,
    Ce-mi bandajează rănile cu luna,
    Abia acum încep să te iubesc
    Cînd simt că te-am pierdut pe totdeauna.

    Şi rănile mereu mă vor durea,
    Slăvind întîmpinarea ta tîrzie
    Şi-abia acum îţi spun ‘iubita mea’,
    Cînd nici nu-ţi ştiu adresa spre a-ţi scrie.

    Deodată, apa lumii te-a-nghiţit,
    Deodată am rămas rănit de crivăţ,
    Gesticulînd spre minus infinit
    Şi construind delicte împotrivă-ţi

    Atunci cînd totul se-ntîmpla firesc
    Ne-mpotriveam ca soarele şi luna,
    Şi-abia acum încep să te iubesc
    Cînd simt că te-am pierdut pe totdeauna.

    Deodată ce spun eu şi ce spui tu
    Sînt două îngheţate limbi străine
    Şi la hotarul dintre da şi nu
    Un martor mut mi-ar tot vorbi de tïne.

    Spune-mi ceva!

    http://www.trilulilu.ro/an22ro/22c65be6e3e8cd

    Dacă-am să te chem
    Dă-mi măcar un semn
    Fie şi-un blestem
    Din partea ta.
    Totuşi nu ştiu cum
    Pentru-atâta drum
    Ce-a-nceput acum
    Spune-mi ceva.

    În noaptea despărţirii dintre noi
    Copacii cad pe drum din doi în doi,
    În ochi mă bate viscolul câinesc
    Şi am venit să-ţi spun că te iubesc.

    Probabil drumul meu va duce-n iad
    Mă-mpiedic de o lacrimă şi cad
    Şi iar adorm şi iar mi-e dat un vis
    Că biata cifră doi s-a sinucis.

    Şi de atâta viscol vestitor
    Nu ochii mei, ci ochii tăi mă dor,
    Că tineri am intrat şi cu ce rost
    Şi ce bătrâni ieşim din tot ce-a fost.

    Nici aripile zboruri nu mai pot,
    E numai despărţire peste tot
    Şi se aude că va fi mai greu
    Decât vom fi departe tu şi eu.

    Dar nu pentru a-ţi spune că e rău
    Am dat cu bulgări mari în geamul tău,
    Ci ca să ştii, în viscolul câinesc,
    Că plec şi mor şi plâng şi te iubesc.

    Şi vreau să-ţi dau cu acte înapoi
    Dezastrul împărţirilor la doi,
    Ca să-nţelegi şi tu ce-i cuplul frânt
    Şi cum e să fii singur pe pământ.

    Simpla scrisoare de dragoste

    La miezul noptii ma gandesc la tine
    Si stelelor ma rog sa-ti fie bine,
    Din somn sa te trezeasca dintr-o data,
    Sa nu-ntelegi de ce esti tulburata.

    Si i-am lasat un tremurat de jale
    Copacului din fata casei tale.
    La usa ta am indrugat cuvinte,
    Sa nu te-atingi de clanta ca-i fierbinte.

    Si mai ales, cand noaptea e la usa
    Ca sa-mi aseze peste timp cenusa,
    La tine ma gandesc si nu am stare
    Si fostul foc imi arde sub picioare.

    Cu lucrurile vreau sa ma amestec,
    Ma simt o fiara suspinand domestic,
    Dar da-mi un loc de ultima greseala
    Sa-ntarzii in cutia ta postala.

  2. daniela 12 Noiembrie 2010 la 12:16 pm #

    Amagire

    Şi iar a venit primăvara
    Şi iar ne minţim că-i frumos
    Şi iar frunzele urcă scara
    Şi-i verde pămîntul pe jos.

    Şi iar calendaru-nfloreşte
    Şi cîinii ne-aud pe la stîni
    Dar vai, tot acum, pe muţeşte
    Mor grabnic atîţia bătrîni.

    Dar bine-ai venit, amăgire
    Mai stai, mai durează un pic
    Această minţită iubire
    Oricum e mai mult ca nimic.

    Vin nopţile scurte de vară
    Şi păsări se-ntorc de la sud
    Dar dacă e ultima oară
    Iluzia verdelui crud ?

    Cu lanţuri legate de glezne
    Oricît de lumină ar fi
    Noi mergem de-a pururi prin beznă
    Mereu nelegitimi copii.

    Mereu în aceeaşi clipită
    Urît şi frumos, mort şi viu,
    Ne paşte o soartă cumplită
    Nimic nu-nţeleg cei ce ştiu.

    Şi iar a venit o părere
    Şi iar va pleca înapoi
    Prea mari impozit ne cere
    Că ninge în suflet la noï.

    Iubito, vine toamna!

    Iubito, vine toamna peste toate
    Bacovia reintră în portrete
    Cad frunze picurînd singurătate
    Şi tu ai gesturi parcă mai încete.

    Şi te iubesc la echinox şi după
    Iubito, vine toamna să decline
    Să macine, să năruie, să rupă
    Al lumii apogeu de feminine.

    Cum tu rămîi la ţărmure de mare
    Eu plec s-aştept şi crivăţ şi omături
    Şi să mă-mbăt la mese singulare
    Cu umbra lui Bacovia alături.

    Iubito, vine toamna dinspre munte
    Cu ghilotine şi anestezie
    Tot omul e un snop de amănunte
    Care ameninţă esenţa vie.

    Cu hachiţe şi mofturi şi-alte alea
    Îmi eşti pedeapsa, dar îmi eşti şi doamna.
    De pomi sinucigaşi se umple valea
    Iubito, te iubesc şi vine toamna.

    Natura se închide ca un templu
    Cu lacăte de fosfor şi rugină
    Eu morţii mele te voi da exemplu
    Cît eşti de disperată şi senină.

    Iubito, vine toamna pînă-n oase
    O simt în mîna care ţi se-ntinde
    Priveşte, ies fumuri peste case
    Iubito, după toamnă vin colïnde

  3. Gabriela 12 Noiembrie 2010 la 12:54 pm #

    Daniela, de poezia „Ce frumoasă eşti” ce spui?

    Ce frumoasă eşti în prag de iarnă,
    Ninge disperat asupra ta,
    Cerul peste tine se răstoarnă,
    Ţurţurii în plete vor suna.

    Hai să fim doi oameni de zăpadă
    Ridicaţi de braţe de copii,
    Care-n frig şi ger mai ştiu să creadă
    Că se pot iubi, se pot iubi.

    Ce frumoasă eşti în prag de vară,
    Când miroşi a mere ce se coc,
    Cerul în fiinţa ta coboară
    Trupul meu din trupul tău ia foc.

    Focurile noastre se cunună,
    Focurile noastre se-nţeleg,
    Suntem baza lumii împreună
    Suntem vara focului întreg.

    Ce frumoasă eşti în prag de toamnă,
    Ca o zi egală între nopţi,
    Când iubirea noastră te condamnă
    Să ai soarta strugurilor copţi.

    Să înveţi, iubito, să te bucuri
    Că ţi-am dat din jertfă un destin,
    Şi că via asurzând de struguri,
    Va trăi definitiv în vin.

    Ce frumoasă eşti în primăvară,
    Cea mai minunată-ntre femei,
    Iezii pasc năframa ta uşoară,
    Tu, cu muguri, bluza ţi-o închei.

    Sigilat de taine nepătrunse
    Cerul bate drumul tău îngust,
    Trupul tău de muguri şi de frunze
    De la cine să învăţ să-l gust?

  4. Cristian Lisandru 12 Noiembrie 2010 la 1:18 pm #

    O poezie tare frumoasă… Ca, de altfel, toate poeziile, POETULUI… Îi vom citi creaţiile cu mare bucurie şi cu sufletele deschise, întotdeauna…

  5. Zina 12 Noiembrie 2010 la 8:55 pm #

    Toate sunt frumoase, fiecare in felul ei, ca florile.Pe mine ma impresioneaza mult Ruga pentru parinti pentru ca mi-am pierdut nu demult mama …
    Gabriela, nici nu stiu cum sa iti multumesc ca ai intrat pe blogul meu si mi-ai lasat nu un comentariu, ci o poarta catre o alta lume din universul blogosferei. Tanjeam dupa oameni care gandesc frumos si scriu frumos pe blogurile lor. Aproape ca ma resemnasem sa cred ca au bloguri numai pustii cu hormoni in loc de cuvinte sau fitoasele pe care le reprezinta comunicarile ca stau cu vopseaua in par sau ca au baut o ciocolata calda…Ma simt acum, datorita tie, ca un condamnat la temnita grea caruia i-a reusit evadarea ! Multumesc. Voi reveni cu siguranta aici si pe blogurile descoperite datorita versurilor tale atat de sensibile.

  6. daniela 14 Noiembrie 2010 la 6:50 pm #

    Multumesc , Gabi. Stiam si poezia aceasta minunata pe care ai adaugat-o . E superba. Uite , am mai gasit una pe care o selectasem din noianul de poezii deosebite ale Maestrului Paunescu, fauritorul de suflete….

    Interpretat superb de Tatiana Stepa

    http://www.trilulilu.ro/carmenviorica/7ac8ffa10a9f65

    Copaci fara padure -A.Paunescu

    In povestea copacilor goi
    scartaind intr-o singura usa
    este vorba de noi amandoi
    este vorba de foc si cenusa

    Doi copaci fara frunze pe drum
    dupa cum ii priveste inaltul
    doi copaci prin sarutul de scrum
    aplecandu-se unul spre altul

    Nu mai suntem decat doi copaci
    vor veni taietori sa ne tunda
    vor lua crengi toti copiii saraci
    pentru flacara lor muribunda

    Si chiar daca ma vei mai iubi
    peste crivatul iernii ce vine
    fara brate cu ochii pustii
    n-am sa am ce intinde spre tine

    Spune-mi padure cu frunza rara
    unde-i iubirea de asta vara?
    nu stie iarna sa se indure
    de noi copacii fara padure

  7. ileana 15 Noiembrie 2010 la 11:14 am #

    Gabito,
    Mi-ar placea sa pot „ierta” pe cei din jur asa cum a facut-o MARELE ADRIAN PAUNESCU. Am sa astept probabil sa intervina uitarea ca sa poata urma iertarea …Dar ce te faci cand ai o memorie prea buna si prea aspra,structurata de o viata pe aceleasi principii ?! Sunt convinsa ca mesajul meu poate interveni caustic si dur intre mesajele voastre pline de nobletea poeziei paunesciene .Nu ma pot ridica inca deasupra regasirii esentei poeziilor sale in si intre sentimentele nutrite de oamenii zilelor noastre. Voi unde le regasiti ? In alta ordine de idei, daca ALT-MARE : Nicolae Iorga ar fi avut NESANSA de a trai acesta mare epoca a nonvalorilor actuale ,probabil ca ar fi scris NE-OAMENI CARI AU FOST!

Trackbacks/Pingbacks

  1. Iertările - Ziarul toateBlogurile.ro - 12 Noiembrie 2010

    […] Iertările Fri Nov 12, 2010 7:44 am tu să mă ierţi de tot ce mi se-ntâmplă că ochii mei sunt când senini când verzi că port ninsori sau port noroi pe tâmplă ai să mă ierţi altfel ai să mă pierzi văd lumea prin lunete măritoare şi vad grădini cu arme mari de foc sub mâna mea deja planeta moare şi în urechi am continentul rock ai să ma ierţi […] […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: